Ați auzit de Mihai Georgescu, Radu Jerlăianu, Ionel Turculeț sau Nicoale Păsărică? Sigur că nu. Ei sunt echivalentul la oină al unor fotbaliști ca Gheorghe Hagi, Gică Popescu, Dorinel Munteanu sau Nicolae Dobrin. Declarată prin lege sport național, oina se confruntă cu probleme românești, greu de imaginat la nivelul altor sporturi de echipă.
Spectacol pe iarbă
Primul turneu al play off-ului la oină pe 2016 trebuia să se dispute la Horea, în județul Alba, dar fiindcă nu s-a putut identifica un teren suficient de drept în creierul Apusenilor, competiția a fost mutată la Sebeș. În mica tribună a stadionului „Arini” din oraș, în 21 august, la debutul competiției, erau exact două persoane: o doamnă la vreo 40 de ani și un țânc de vreo 10. Ambii, rude ale unor jucători.
Pe gazon, se cânta imnul. Cele mai bune patru formații din campionatul regulat îl ascultă, aliniate în patru careuri, umăr la umăr. Primul meci e între Frontiera Tomis Constanța, echipa care domină de un deceniu oina, și Brigada Gherăești, una dintre cele două echipe ale acestei comune din județul Neamț, veritabilă forță în oină.
Despre oină se spune că seamănă cu baseballul, dar asemănările se opresc la faptul că în ambele sporturi se folosește o bâtă pentru a lovi o minge. Principiile oinei sunt relativ simple: mingea servită de un coechipier este lovită cu bastonul, cât mai puternic. Jucătorul care a lovit mingea trebuie apoi să străbată terenul, pe lung, de două ori, prima dată pe stânga, spre linia de fund, apoi, în sens invers, pe dreapta, spre linia de unde a plecat. În timpul acestei alergări, el este luat la țintă cu mingea de cei 11 adversari, așezați pe trei linii de câte trei, plus câte un jucător pe linia de start și cea de fund. Jucătorul „vânat” are voie să pareze lovitura doar cu palmele. E un fel de baseball, combinat cu o formă rafinată de „rațele și vânătorii”.
sursa: revistasinteza